Zilele 221 și 222 – Se vede Duminica în ochii noștri…
Când scriu, eu mă ascult… Prin mine se creionează imagini conturate de nuanțe noi ale inimii mele. Dacă s-ar vedea așa toate zilele și toată povestea, oare cum aș denumi strada pe care locuiește acum sufletul meu?
Mă simt completă. De ceva vreme, nu știu dacă se observă în exteriorul meu ceea ce simt, sunt în acea stare pe care mulți o caută în vacanțele scumpe, în achizițiile potențatoare de stare de bine pe termen limitat, scurt, în acel vibe pe care îl denumiți unii dintre voi ZEN. Și toate acestea pentru că lumea acum este suficientă pentru mine. Lumea pe care împreună cu tine o creez, o construiesc, o colorez curcubeic este acea lume în care, la Guvernul Țării Inimilor Noastre, stă Pacea. Ai spus, în urmă cu o zi, că nu mai ai nevoie de nimic în afară de PACE și de LINIȘTE. Ți-am răspuns că eu cred că tu mă copiezi. Ai răspuns că nu este așa, ci că este o pură coincidență de… să-i spunem simplu SINCRONICITATE.
Am început cum nici nu îmi puteam imagina vreodată că voi începe vreo călătorie romantică. Nu știam nimic, în afară de faptul că te cunosc și asta îmi oferea siguranța faptului că sunt pe teren stabil. În ochii tăi, de fiecare dată când te privesc, citesc povești cu secrete liniștite și împăciuitoare. Dacă s-ar vedea în ochii tăi în fiecare zi lumea așa și toți oamenii Pământului ar avea onoarea să te privească, ziua aceasta care se repetă la infinit nu s-ar numi mai degrabă DUMINICA pentru TOTDEAUNA?
Este SANTOSHA pentru mine și totul a fost construit pe SATYA. Ești parte din ființa mea și am construit totul până acum împreună, pe fundația zâmbetelor autentice și a realului care ne înconjoară, fără negare, fără așteptări și fără cuvinte rostite în plus. Drumul ne este aproape decis: să tindem înspre ceea ce nici cunoscutul și nici necunoscutul nu ne poate garanta.
Numele meu nici măcar nu contează pentru tine, precum nici pentru mine nu contează numele tău. Știm că ne cheamă OM și că prin noi, împreună, în onestitate, încredere și autenticitate, aripile ne sunt tatuate adânc în celule, iar zborul devine unul care nu poate fi comparat nici măcar cu saltul măreț cu parașuta, pe care l-am numit, la un oment dat, cel mai împlinitor zbor dintre toate.
Și dacă este Duminică în fiecare zi, nu imi doresc altfel decât așa…
Zâmbetul tăcut pe care îl avem noi dimineața, când ne privim fără griji este de neegalat. Sinceritatea este constanta martoră între noi. A fost acolo, la masa tăcerii noastre comune, unde nu am simțit nevoia să spunem nimic, pentru că totul era deja spus dinainte să respirăm cuvintele.
Sincronicitatea noastră nu se explică, se simte. Se recunoaște în felul în care gândim același gând în același timp, în cum zâmbim exact când celălalt are nevoie de un strop de lumină. A devenit ceva mai profund decât o potrivire — este o reamintire a ceea ce suntem: nu două ființe care se caută, ci două jumătăți care creează împreună o întregime VIE
Zâmbim cu liniște din inimă. Zâmbetul nostru nu este despre veselie, ci despre pace. Este acel fel de zâmbet care nu se vede întotdeauna pe chip, dar se simte în apropiere. Zâmbetul tău îmi răspunde fără să-l cer, iar al meu ți se oferă fără să aștepte nimic în schimb. Și așa știu că ceea ce trăim e real: pentru că nu are nevoie de aplauze, de validare sau de timp. Trăiește în prezentul pur.
Am înțeles din nou că sinceritatea nu doare, chiar dacă eu plâng când mă gândesc la secvențe din trecutul meu… Plâng și știu că tu ai înțelepciunea să le înțelegi pe toate, să le cuprinzi și să mi le alini… Sinceritatea noastră e blândă. E făcută din tăceri care nu ascund, ci descoperă. Din priviri care nu întreabă, dar răspund. Dintr-o iubire care nu cere să fie explicată, pentru că este trăită cu toată ființa, în fiecare detaliu minuscul, ca o bătaie de inimă care îți șoptește: sunt aici. Iar tu îmi șoptești la fel… Și lucrăm bine împreună: lucrăm în noi, lucrăm în afara noastră și drumul pare a fi presărat cu ceea ce noi doi visam la un moment dat să ne fie fundație: intimitatea în tot și în toate.
OM