Ziua 220 – „Spatele” din fața vieții

Azi, m-am trezit cu gândul la spate. Nu la al meu, care trosnește de la atâta cărat saci de responsabilități, ci la „spatele” acela magic pe care unii îl au în Romanica noastră dragă și care le deschide uși, le plătește chirii, vacanțe și masterate în Barcelona, fără ca măcar să fi citit vreodată ce e aia „cost of living”.

La noi, să ai spate nu înseamnă să ai coloană vertebrală. Nu. Dimpotrivă. Înseamnă să ai pe cineva în spatele tău care împinge, care te ridică, care te pune în funcție, în față, în poză, pe scenă, în firmă, în tablou, în cariera vieții tale pe care ai început-o de obicei de pe canapea cu o cafea to-go și un cont de Instagram plin cu quote-uri motivaționale furate. Nepotismele aceste care ne-au acaparat societatea cu tentacule veninoase și nocive pentru pseudo venele prin care în loc să curgă sângele curajului și al asumării curge mai degraba o formă diluată de sevă susținută cu adaos parental.

Când ai spate în România, nu-ți trebuie CV. Îți trebuie un unchi. Un tată. Un „nea Gigi” care „cunoaște pe cineva” sau un „dom’ director” care „te bagă în sistem”. Nu trebuie să știi, trebuie să fii fiul cuiva. Fiica cuiva. Nepoata doamnei de la contabilitate. Și gata: viitorul e asigurat. Cu acte în regulă, dar fără merite.

Copilul cu spate – specie protejată

Am observat un fenomen la noi: copilul de bani gata e ca un bonsai crescut în seră. Nu cunoaște frigul, nu știe ce e aia să îți tremure mâinile când îți vezi cardul pe minus, nu știe ce e aia să spui „nu am” fără rușine, doar cu demnitate. Când ai spate, ai și umbreluță, și SPF 50, și mama care îți plătește chiria până la 35 de ani „că așa e normal”. Păi cum să te lase să te descurci singur, că poate te julesti? Să nu care cumva să te lovești de viață și să ai o vânătaie pe corpulețul întreținut cu MAC, ori un cucui de la dat cu capul în tavanul inteligenței, până la mare trezire prin scuturare de EGO și de machiaj acoperitor de autenticitate.

Sunt tineri care au primit totul de-a gata și tot ce au făcut a fost să posteze pe Insta: „Hard work pays off”. Săracul hard work. N-a fost invitat la petrecere.

Și nu e vina lor, ci a noastră, a părinților-elicopter, a părinților-stivuitor, a părinților care trăiesc cu frica de a-și vedea copiii eșuând. Le dăm totul. Le facem drumul neted. Le ținem spatele. Dar le tăiem aripile. Pentru că, vezi tu, când copilul știe că există mereu un portofel de rezervă, de ce să se lupte? De ce să riște? De ce să construiască, dacă poate doar să ceară?

Alte forme de „spate”

Dar nu doar copiii de bani gata beneficiază de „spate”. Oh, nu. „Spatele” funcționează peste tot. În spitale, unde dacă „nu ai pe nimeni” devii invizibil. MORI CU ZILE! În instituții, unde dosarul tău stă la rând până te saturi de viață, dar al altuia, „cu spate”, e deja aprobat. În firme, unde promovările se fac la ureche, nu la merit.

Ba chiar și în dragoste se aplică principiul. Cunoști pe cineva „din cerc”, „recomandat”. Ai spate. Ai deja o fereastră deschisă spre încredere. Altfel, poți să te dai și peste cap de trei ori ca la bârnă, tot o să rămâi „cine e asta?” Ești divorțată?! Nu te așteaptă zile prea luminate, dacă nu ai spate din partea prietenilor empatici, care înțeleg că și tu exiști încă cu sau făra fostul.

Am văzut oameni cu spate care au ajuns manageri deși nu știau să deschidă un Excel. Dar au știut pe cine să salute. Pe cine să pupe-n dos. Sau măcar să nu deranjeze prea tare.

Cea mai mare iluzie este că oferind constant „spate”, construim stabilitate. De fapt, construim dependență. Ne plângem că tinerii nu mai sunt responsabili, dar nu le dăm ocazia să devină. Îi susținem cu bani, cu relații, cu pile, dar nu cu încredere că pot și singuri. Și uite așa, „spatele” devine lanț. Copiii noștri nu mai pleacă. Stau. Se rotesc în jurul nostru. Cer. Așteaptă. Se tem. Și, paradoxal, se simt tot mai goi.

Când nu mai e nimeni în spate, sunt pierduți. Și poate că ăla e cel mai mare dezastru pe care îl putem crea: un adult fără autonomie, dar cu pretenții.

Și, acum, să îmi laud copiii care fără de spate, de când s-au născut, au ajuns iată, la final de clasa a VII-a, respectiv a IX-a pe podium, prin forțe proprii, prin muncă, sârguință, eșecuri și asumare. Bravo, copii! Noi, părinții voștri, vă vom fi desigur în spate, încurajându-vă să dați și cu capul uneori, să vă mai și împiedicați alteori. Vă vom fi alături să vă spunem că VIAȚA înseamnă și ASTA!

Semnat,

Un OM care nu a avut parte niciodată de această formă de spate nociv, ci doar de un spate flexibil, adaptabil și cu coloana verticală, în situații de bombe atomice existențiale. Și chiar și de acolo m-am ridicat cum am putut eu mai bine. Acum, îmi port spatele în rochițe descoperite, înspre a-mi arăta vulnerabiliatea și capacitatea de a merge înainte fără de pile. Doar cu muncă și responsabilitate. Mulțumesc, părinți minunați, pentru că m-ați învățat să TRĂIESC în autenticitate, asumare și cu mult CURAJ.

OM