Ziua 142 – Dor de îmbrățișări permanente

Cred că orice OM are nevoie de un alt OM alături de el. Uneori, viața le așează în așa fel încât rămânem cu mult dor de OM, pentru că alegem pentru noi ceea ce nu este neapărat ușor de trăit. Ce ne rămâne este credința și încrederea că, la un moment dat, lucrurile se vor alinia și pentru noi și că va vei acel moment în care un OM va fi mereu alături de noi. Când lucrurile de prin casă se strică și mâna de femeie nu se pricepe să le repare, ce ne facem?…

Azi, sunt frustrată să văd cum chiar se tot strică ba una, ba alta și mă uit ca boul la poarta nouă la ele, întrebându-mă cum să fac să învăț să știu mai multe, să le gestionez eu pe toate. Dar în secunda doi tot eu mă întreb de ce să tot învăț să le știu eu pe toate?! De unde vine această nevoie permanentă de a fi capabilă să mă descurc în orice situație care apare pe nepusă masă, inclusiv când vine vorba de cabluri negre și de alte lucruri odioase din aceeași familie?…

Rămân cu întrebarea nerăspunsă și sigur o să discut despre asta la psihoterapie.

Sunt dăți în care stau și conștientizez faptul că noi nu suntem făcuți să fim singuri, că nicio ființă nu cred că își dorește pe perioade extinse așa ceva. Și nu are legătură cu relația de cuplu în sine, ci are legătură cu felul relației de cuplu. De ce ne alegem și atragem relațiile la distanță? Oare pentru că, așa cum mi-a spus un psihoterapeut străin în urmă cu un an și jumătate, nu am avut parte de amprenta paternă în mod sănptos în viața noastră? Pentru că poate tata a tot fost plecat în acel momet al vieții mele, în care mi se stabilea felul de atașament, ori mi se contura ceea ce aveam să aleg să fiu și să trăiesc în interacțiunea cu un bărabt mai târziu, la vârsta adultă?

Să fie oare altceva totuși, ceva legat de mine și de stilul meu de viață actual? We will see..

More hugs, please…

Azi, este ziua cu numărul 142, din Jurnalul meu autentic de 365 de zile, și mă întreb cum și când a trecut atât de mult timp deja, de când am început să îl scriu. Nu e ușor să fii dedicată în mod disciplinat scrisului, aici, căci vin și zile în care ai impresia că nimic nu se leagă și că nici inspirația parcă nu mai este ceea ce a fost la început. Dar, așa cum am făcut mereu, în toate domeniile mele de activitate, rămân dedicată și păstrez motivația și consistența ON. În plus, este ca o vizită zilnică la psihologul meu preferat, este jurnalul meu terapeutic, un instrument pe care îl recomand din tot sufletul tuturor!
Și, ca să trecem la esențial, i really need some hugs right now. Îmbrățișările sunt aur. Sunt ACASA complet pentru mine.

Îmbrățișările sunt felul meu de a mă simți protejată, aici pe Pământ, chiar și atunci când nu sunt cu adevărat acasă. În brațele lui, simt că lumea se oprește pentru câteva secunde și tot ce există suntem doar noi doi. E ca și cum fiecare îmbrățișare ar spune mai mult decât cuvintele ar putea vreodată să spună. Mă simt în siguranță, protejată, ca și cum toate grijile și neliniștile mele s-ar topi sub atingerea lui. Când mă ține în brațele sale, mă simt văzută, auzită, chiar și atunci când nu cuvântez. E acel moment în care nu trebuie să explic nimic, pentru că îmbrățișarea este suficientă.

Refugiul meu…

Îmbrățișările noastre sunt refugiu, sunt acea liniște pe care o găsesc doar alături de el. Într-o lume în care totul este în continuă mișcare, îmbrățișările noastre sunt ancorele care mă țin pe loc, care îmi amintesc că suntem împreună și că tot ce contează e ceea ce trăim în aceste clipe de intimitate. Și că distanța aceasta prezentă fizic este de fapt o altă lecție, doar că, de data aceasta, una mai matură, mai înțeleaptă și mai plină de sens. Nu e nevoie de cuvinte, nu e nevoie de promisiuni mari, dar este nevoie de aceeași direcție în dorința de împlinire împreună.

Tu poți trăi fără îmbrățișări, OM?

OM