Ziua 231 – Emoțiile reale într-o lume artificială

Este ziua 231 din Jurnalul meu de 365 de zile de călătorie virtuală. Sunt din nou acasă, după o zi minunată petrecută în cele mai frumoase moduri: la Asociația de Psihoterapie, unde am petrecut timp de calitate și extrem de important pentru profesia de psihoterapeut și de OM cu colegii mei, apoi cu iubitul meu, alături de care timpul niciodată nu este suficient și alături de mine, acum. Copiii au fost cu cortul, după mult timp, alături de tatăl lor și de iubita lui. Un weekend ca la carte, aș putea spune.

Mi-a venit ideea pentru articolul de azi, observând dinamica tot mai pronunțată și evidentă din spațiul virtual. Am început să observ că tot mai puține lucruri ne mișcă cu adevărat. Nu pentru că am devenit mai puternici, ci pentru că am devenit mai… artificiali. Emoțiile par că s-au diluat printre notificări, conturi, filtre și algoritmi. Trăim într-o lume unde totul e „customizabil” – mai puțin sufletul.

Copiii prezentului? Sunt acolo, dar cu mintea prinsă într-un spațiu digital care-i fură, încet și sigur. Îi vezi: ochii ficși în ecrane, reacții tăiate, atenție scurtă, iar când li se ia telefonul – crize de parcă li s-ar fi luat un organ vital. Nu mai aleargă, nu mai râd cu poftă, nu mai știu ce să facă cu două ore fără internet. S-au născut cu touchscreen, dar nu mai ating viața reală cu mâna. Mă întreb ce se va întâmpla cu inima acestor copii. Cum vor mai reuși să se conecteze la simțire, la emoțiile reale și la empatie?

Iar noi, adulții, nu stăm mai bine. Ne-am amorțit emoțional. Vorbim despre burnout ca despre gripă, avem „managementul furiei” ca subiect de training, dar nu mai știm cum e să te doară sincer o despărțire sau să te bucuri fără să te gândești dacă poza e postabilă. Între Zoom-uri, task-uri, deadline-uri și „o să-ți dau mesaj”, s-a rupt ceva.

E o generație de părinți care a învățat cum să controleze timpul de ecran, dar nu știe să stea cu copilul în tăcere și prezență. Și o generație de copii care știu perfect cum să schimbe un wallpaper, dar habar n-au ce e empatia. Rezultatul: Autimsul virtual, care ia amploare în rândul maselor.

Emoțiile – offline, indisponibile temporar

Toată lumea pare ocupată. Cu ce? Cu a arăta bine online, a părea funcțional, a păstra aparența unei vieți „echilibrate”. Dar când tragi perdeaua, dai peste o liniște ciudată. O linișyte pe care nu o putem defini și cupinde în cuvinte. Ne spunem „sunt bine” ca pe o replică automată. Nu mai zicem „mă doare”, „sunt confuză”, „îmi e frică” – că par slăbiciuni. Emoțiile reale nu sunt share-uibile, deci nu mai sunt populare.

Și ce e cel mai trist: nici nu ni le mai permitem. Copiii sunt „prea dependenți de tehnologie”, adulții „prea ocupați să simtă”. Și totuși, trăim în cea mai „conectată” perioadă din istorie. Dar e o conexiune fără suflet. E o conexiune la ceea ce e este negru, nu la ceea ce este curcubeu.

Emoțiile adevărate sunt lente, neorganizate, imprevizibile. Nu se încadrează în template-uri, nu pot fi corectate cu „edit post”. Tocmai de-aia, într-o lume care cere eficiență și control, ele devin incomode. Și, atunci, preferăm să ni le ascundem și să ni le abandonăm, lăsându-le să piară.

Ce facem noi? Alegem varianta ușoară: simulăm. Simulăm bucuria, compasiunea, curiozitatea. Facem mimă cu sufletul.

Azi, în ziua 231, simt nevoia să spun asta clar: dacă pierdem emoțiile reale, ne pierdem umanitatea. Și e trist că începem s-o facem cu atâta ușurință.

Nu avem nevoie de detox digital, ci de reconectare emoțională. Și nu, nu e un concept de marketing. E o nevoie vitală.

OM