Ziua 287 – Dansul în ploaie…

Aud peste tot expresia asta – „învață să dansezi în ploaie”. O văd pe pereți, în postări, în cărți de dezvoltare personală, în discursuri motivaționale. Și da, îmi place. Mă atinge. Mă inspiră. Dar apoi, o las acolo, chiar și eu, de multe ori. De ce? Pentru că și eu sunt OM. Un simplu OM. O las să fie o idee frumoasă, dar neatinsă. O las pentru mâine. Așa cum fac cu multe alte lucruri pe care mi le doresc. Îmi spun că o să învăț să dansez în ploaie, doar că nu azi. Azi am alte griji, azi nu mă simt pregătită, azi poate nici nu plouă.

Dar oare ce aștept? Ce tot așteptăm? Ca și cum am avea tot timpul din lume. Ca și cum evoluția noastră ar fi un film pe care îl putem pune pe pauză oricând. Ca și cum sufletul nostru, însetat de adevăr și de experiență, poate fi amânat la nesfârșit, doar pentru că mintea noastră e obosită sau comodă. Nu este vorba aici despre răbdare. Nici despre a lua lucrurile pe rând, cu blândețe. Sunt momente și le simt, când nu mai e timp de așteptat. Când trebuie să mă ridic, să îmi adun dorința, intenția, și să o pun în mișcare. Să fac pasul, chiar dacă e mic. Să ies în ploaie, chiar dacă nu știu încă pașii dansului.

Și eu învăț. Nu scriu asta pentru că aș fi ajuns undeva anume. Nu sunt un OM care știe toate răspunsurile. Sunt un OM care învață. Zi de zi. Învăț din propriile mele provocări, din gândurile care nu îmi dau pace, din neajunsuri, din comparații, din emoții care mă copleșesc, din zile în care nu îmi vine să fac nimic. Dar în toate aceste zile, învăț să mă reasez în banca elevului. Nu a elevului care doar așteaptă să fie ascultat, ci a celui care ridică mâna. Care cere să fie văzut, care cere să învețe, care are curajul să spună: „Acum. Eu. Aici. Vreau să fac ceva.”

Mi-am dat seama că, dacă nu pun în practică ceea ce îmi doresc, dacă nu dau o formă visului, dacă nu deschid ușa de care mi-e frică, s-ar putea ca, într-o zi, să nu mai fie ploaie deloc. Să nu mai fie șansa. Sau poate nici energie. Și aș rămâne doar cu imaginea unui dans pe care nu l-am făcut niciodată, doar pentru că mi-a fost mai ușor să-l admir decât să-l încerc.

Așa că, azi, am dansat puțin. Nu mi-a ieșit perfect. Poate nici nu se cheamă dans. Dar am pășit în ploaie. Cu stângăcii. Cu inima plină. Și cred că de acolo începe totul. De la a îndrăzni. De la a nu mai lăsa totul pe mâine.

Pentru că dacă eu nu încep, atunci cine?

OM