Ziua 351 – Psihologia simbiozei: iubirea care vindecă și iubirea care sufocă

M-am tot gândit, în ultima vreme, cât de subțire e linia dintre iubirea care te crește și iubirea care te micșorează. Între acea comuniune care te face să te simți acasă în brațele celuilalt și acea fuziune care, fără să-ți dai seama, îți topește contururile. Am trăit și eu ambele forme. Și, recunosc, uneori mi-au fost greu de deosebit. Pentru că la început, simbioza pare magie pură: ne citim din priviri, respirăm în același ritm, ne terminăm frazele. E ca și cum universul ne-ar fi croit unul din celălalt. Numai că, la un moment dat, dacă nu suntem atenți, magia se transformă în ceață și nu mai știi unde te termini tu și unde începe celălalt.

Am prietene căsătorite care trăiesc exact acolo, în acea ceață dulce și obositoare. Ele spun „noi” la orice: noi mergem, noi credem, noi vrem. Și totuși, nu vreau să demonizez simbioza. Are și ea frumusețea ei: acel sentiment că ești văzut, acceptat, că nu mai ești singur pe lume. În primele etape ale unei relații, simbioza e chiar necesară. E acel liant care ne apropie, care creează siguranță. În brațele celuilalt, ne vindecăm bucăți din trecut, răni vechi, frici adânci. Dar iubirea matură ar trebui să știe, la un moment dat, să desfacă îmbrățișarea fără să rupă legătura. Să lase spațiu între două respirații. Și respirațiile să fie înțelese de către ambii ca fiind pură sănătate pentru relația lor de cuplu.

Cred că adevărata comuniune începe când putem sta și împreună, și separat, fără să ne pierdem busola. Când nu mai e nevoie să ne amestecăm gândurile ca să ne simțim conectați. Când „noi” nu îl anulează pe „eu”. Pentru că, dacă iubirea devine un loc în care dispar, atunci nu mai e iubire, e dependență — una mascată frumos, dar tot dependență rămâne.

Am învățat, în timp, că iubirea sănătoasă e ca dansul: uneori ne apropiem, alteori ne retragem. Uneori respirăm împreună, alteori ne tragem aerul separat, fiecare cu propriul ritm. Și e în regulă. Pentru că atunci când pot să fiu eu întreagă lângă tine, și tu poți fi tu întreg lângă mine și abia atunci iubirea devine cu adevărat stbilă, echilibrată și armonizată.

Poate că asta e lecția simbiozei: să învățăm că dragostea nu înseamnă să ne topim unul în altul, ci să învățăm să ne ținem de mână fără să ne pierdem identitatea. Să rămânem două flăcări care se ating, nu un singur foc care arde totul în calea lui.

Așa că, da, iubirea care echilibrează e aceea care ne lasă să respirăm și împreună, și separat. Restul… e doar fuziune frumos ambalată, dar care, în timp, ne sufocă. Și ne face să uităm de noi.

Drum bun, Amore Mio! Ne revedem peste câteva zile. Eu sunt cu tine și de la distanță fizică, mereu:).

Au mai rămas 15 zile din BLOG OM. Pe toate le voi scrie în numele CUPLULUI.

OM