Zilele 239 și 240 – Despre frici și temeri, umbre și bau-bau

Astăzi, în aceste două zile cumulate, vreau să vorbesc despre frici. A trecut potopul și a lăsat și la noi în grădină daune minore. Mi-am dat seama că nu am stat foarte liniștită, singură cu copiii în casă. Dar am sperat că va trece fără impact prea mare asupra noastră și așa a și fost. Azi, nu vorbesc doar despre fricile mele, ci și despre acele temeri adânc înrădăcinate în ființa umană de când lumea. Fricile ne însoțesc încă din zorii conștiinței, din vremea în care omul aprindea primul foc și se uita cu spaimă spre ochii fosforescenți ai fiarelor din pădure. De atunci și până azi, fricile s-au schimbat în formă, dar nu și în fond. Ele sunt o parte a noastră, ca respirația sau pulsul. Cum am putea trăi fără frici?

Printre cele mai mari frici ale omenirii de-a lungul timpului se numără frica de moarte, frica de necunoscut, frica de respingere, frica de singurătate și frica de durere. Sunt frici arhetipale, transmise din generație în generație, prin povești, prin ADN, prin traume colective. Chiar și cei mai înțelepți sau „iluminați” dintre noi nu sunt complet scutiți de ele. Poate doar le privesc altfel.

Eu nu fac excepție. Deși scriu zilnic în acest jurnal și încerc să trăiesc prezentul cu cât mai multă conștiență, port cu mine câteva frici care ies la suprafață mai ales în momentele de incertitudine sau de vulnerabilitate. Sunt frici care, într-un fel sau altul, au legătură cu lipsa de control — poate cel mai subtil catalizator al anxietății umane.

Fricile mele – umbrele care mă însoțesc

Poate cea mai prezentă frică din viața mea este frica de instabilitate financiară, de când am divorțat. Nu vine dintr-o lipsă acută, ci mai degrabă din presiunea socială de „a avea”, de „a fi în siguranță” doar dacă ai ceva pus deoparte, dacă ești „asigurat” într-un sistem care oricum nu îți garantează nimic. Din ea se naște, aproape firesc, frica de viitor. O frică abstractă, dar constantă, care mă întreabă în șoaptă: „Ce vei face dacă…?”, „Cum vei reuși când…?”. Nu e mereu o voce puternică, dar e acolo, ca un zgomot de fond.

Apoi este frica de întuneric –  o frică aproape copilărească, dar care mă vizitează uneori și acum, ca adult. Nu întunericul în sine mă sperie, ci ce s-ar putea ascunde în el. E tot o frică de necunoscut, de fapt, dar una care atinge ceva visceral, ancestral.

Și nu în ultimul rând, simt uneori frica de catastrofe naturale. Poate pentru că am ajuns într-un punct în care vedem real, nu doar în filme, cum natura își cere drepturile. Fiecare cutremur, inundație sau incendiu pare un memento crud al fragilității noastre. E o frică greu de ignorat, mai ales când vezi cât de puțin depinde, de fapt, de tine.

Ce am învățat, totuși, din toate aceste frici? Că ele nu mă fac mai slabă. Din contră. Ele mă fac umană. Un OM care trăiește în prezent nu este un OM lipsit de temeri. Ci unul care învață să le observe, să le înțeleagă și să nu le mai lase să conducă.

Uneori, doar să le numești e suficient pentru a le dezarma. Alteori, trebuie să le înfrunți direct, cu inima strânsă, dar deschisă. Și câteodată, trebuie doar să le lași să treacă pe lângă tine ca niște nori grei, fără să le urmezi, fără să le lupți, doar să le recunoști și să le lași să fie.

În final, nu cred că scopul este să eliminăm fricile, ci să învățăm să ne mișcăm prin lume cu ele de mână, fără să ne tragem una pe cealaltă în jos. Iar dacă uneori mă tem, nu înseamnă că nu trăiesc prezentul. Înseamnă doar că trăiesc. Cu tot ce sunt. Cu tot ce simt, în spritul meu autentic și real.

Și asta e, poate, cea mai mare libertate.

OM