Zilele 242, 243 și 244 – De la colier îmbrățișat, la Mysore Ashtanga și seri în tihnă, acasă

M-am reașezat în fața mea, întoarsă către suflet. Sunt din nou două zile în care nu am scris și nu mai caut o scuză pentru asta. V-aș minți dacă aș spune că nu am avut timp. Adevărul este că mi-am aranjat firele vieții în așa fel încât oamenii din universul meu să mă aibă mai întâi de toate cu prezența totală, iar mai apoi restul sarcinilor de lucru… Nu că ar fi o sarcină de lucru scrisul în jurnal, să ne înțelegem, doar că am înlocuit puțin timpul petrecut la taste cu timpul petrecut în zâmbete și în veselie, momente unice și de neînlocuit cu inimile din viața mea.

Sunt două zile în care am trăit frumos, în tihnă, făcând de toate dintre cele care mă animă și inspiră să cresc. Emoție pură, activități împlinitoare și provocatoare, precum practica Ashtanga în stil Mysore, la The Nest Timișoara, sub atenta lupă a profului nostru drag Cosmin Iancu din Valencia. Apoi, ore pline de iubire alături de familia mea, alături de copiii mei superbi, de Amore Mio și fiul lui, mezinul familiei extinse, cum îmi place mie să îi spun. Conceptul de familie redevine pentru mine o prioritate. Am simțit că, în ultima vreme, am revenit pe făgașul normalității, așa cum simțeam că suntem și înainte, doar că, de data aceasta, cu mult mai multă maturitate, înțelepciune. prezență empatică și implicare activă. Sunt toată ochi și urechi pentru cei dragi mie și știu că mi-am pus în plan secund relațiile de prietenie de o perioadă, dar știți cum este…. cei ce mă iubesc mă susțin, mă încurajează și mă înțeleg. Dacă înainte de a veni Amore Mio în viața mea eram o plimbăreață mică în spațiul social, acum, a sta aici, acasă, și a reveni în rolul de iubită asumată, prezentă și dedicată a devenit pentru mine fundația tuturor acțiunilor, manifestărilor și activităților colaterale. Și ce bine este, cât de satisfăcător poate fi și cât de liniștitor se poate simți să aparții sufletește iubitului tău.

Sunt zile în care aș putea să privesc către mine doar o secundă și să mă pictez în toate emoțiile mele pe o pânză imaculată vividă și antrenată să îmi trăiesc viața ca pe o poveste demnă de transmis mai departe urmașilor mei. Sunt și provocări, sunt și bariere câteodată, mai ales că a fi OM vine împreună cu sumedenia de responsabilități pe care le avem în cotidian. Dar, atunci când la doar un gând distanță simți că totul are sensul complet acum, pe bune că motoarele sunt neobosite și că sângele de luptătoare neînfricată curge mai aprig prin vele mele.

Am avut parte de practici Yoga surprinzător de plăcute și benefice pentru triada care mă compune. În Stilul Mysore nu se prea practică Ashtanga Vinyasa Yoga la noi în țară și nu pentru că nu am vrea noi profesorii de Ashtanga să o transmitem astfel, ci pentru că, din păcate, nu avem cu cine… Nu este public, nu este comunitate care să înțeleagă importanța actului asumat de a te întoarce în fiecare zi, ideal dimineața, pe salteaua de yoga înspre exersare. La prima mea clasă de Aerial Yoga în România, alături de Miha, prietena și fosta mea studentă la Yoga, am simțit cum spațiul gravitației se extinde în mine și cum starea de plutire capătă conotații nemaitrăite de către mine până atunci. Și, așa cum spune ea, studenta minunată și pasionată care mi-a devenit mie profă între timp, are atât de mult feminin acest stil de Yoga. Și atât de necesar ne este nouă femeilor ashtanghiste să aducem un complement în practica noastră, care să ne mai domolească sprintul solar și nevoia de rigoare și de acțiune liniară. Astfel, aș încadra Aerial Yoga în zona de finețe, delicatețe și senzualitate – o formă de Yoga Balet, în care gesturile plutitoare te mângâie în toate cotloanele ființei.

Ieri, în ziua 243, Amore Mio m-a surprins cu un gest care m-a compleșit. Mi-a dăruit un lănțișor cu un pandativ care cuprinde îl el toată esența noastră. Totul a început cu o îmbrățișare a ochilor noștri într-o manieră atât de autentică și de profundă. Iar, acum, port această îmbrățișare pe viața, lângă sufletul meu și în tot spațiul iubirii mele infinite.

Pandantivul nu este doar un obiect. Este o ancoră. O amintire fizică a ceea ce suntem, dincolo de zile ușoare sau grele. O formă prin care iubirea noastră a ales să se materializeze, discret, elegant, dar cu forță. Mă simt văzută, iubită, înțeleasă. Și mai ales, aleasă.

În fiecare clipă în care ating acel colier, îmi aduc aminte de privirea lui, de felul în care m-a strâns în brațe, de liniștea care s-a așternut între noi – o liniște care nu doare, ci vindecă. E colierul unei iubiri care nu mai caută, ci doar este. Și crește.

În același timp, aceste zile mi-au oferit un spațiu pe care îl simțeam dorit și necesar: acela al liniștii interioare. Fără agitația obișnuită, fără presiunea de a face lucruri pentru a simți că exist. Mi-am oferit timp să respir. Să-mi pun mâna pe piept și să mă întreb: „Cum ești, femeie dragă? Te mai simți în trupul tău? În inima ta? În adevărul tău?” Am realizat cât de mult mă hrănește acest nou mod de a trăi. Nu mă mai risipesc. Nu mai dau energie pe toate direcțiile. Aleg. Triez. Privesc cu sinceritate și decid conștient care sunt prioritățile mele reale. Și de fiecare dată, familia, relația de cuplu și conexiunea autentică cu mine însămi revin în vârf. Ele nu mai sunt „părți din viață”. Ele sunt viața.

OM