Zilele 358 și 359: Relația de cuplu – Money safety în doi

Să ne înțelegem din capul locului: eu nu m-am născut să fiu întreținută. Nici măcar n-am visat asta. Nu m-a făcut să mă simt vreodată specială ideea de a primi bani de la cineva, oricât de “normal” ar părea pentru alții. Poate că-s defectă din fabrică, dar pentru mine, independența financiară e la același nivel cu demnitatea. Fără ea, parcă nu pot respira. Și tind înspre o independență totală din acest punct de vedere.

Am avut și eu perioada aia – scurtă, dar suficientă cât să-mi ajungă pe viață – în care am stat acasă, “ca o doamnă”, crescând copiii, făcând mâncare, spălând, punând masa și strângând după toată lumea. Și, sincer? Nu m-a onorat deloc. N-am simțit nici bucurie, nici recunoștință. M-am simțit ca și cum aș fi fost invizibilă într-un film în care toți ceilalți aveau replici, iar eu doar decor.

Pentru unii, să stai acasă pare o dovadă de sacrificiu. Pentru mine a fost o lecție amară despre ce înseamnă să-ți pierzi valoarea de sine în spatele ideii de “femeie de casă”. Și nu, nu o spun cu răutate. O spun cu luciditate. Eram în depresie ascunsă, eram atât de jos psihic și emoțional, încât simțeam că nu mai am scăpare, la un moment dat. Am înțeles atunci că vreau să pot merge la magazin și să cumpăr o cafea din banii mei, să simt că pot contribui la ceva, să pot pleca oricând, dacă vreodată simt că trebuie. Asta, pentru mine, e libertate. Să pot să mă susțin singură, căci niciodată nu se știe…

Golden diggers & alte povești moderne

Azi, se poartă altfel. “Femeile moderne” – unele, nu toate, Doamne ferește, că ele nici măcar nu se mai ascund după perdea. Vin la pachet cu un CV emoțional și o listă de pretenții: vacanțe exotice, genți cu nume de designer și un bărbat care să le ofere stabilitate. Adică bani. Mult mai simplu așa, nu? Să te îndrăgostești de un cont bancar și să spui că e conexiune profundă.

Culmea ironiei e că aceste “golden diggers” au transformat parazitismul emoțional și financiar într-un lifestyle. Unul cu filtre, mimică de influencer și un aer de superioritate morală. Eu merit e mantra lor preferată. Dar nu pentru că au muncit, s-au ridicat, au învățat ceva sau au clădit ceva. Ci doar pentru că există doar și respiră aerul tuturor.

Și știți ce e trist? Că în tot acest teatru al aparențelor, s-a pierdut complet sensul real al unui parteneriat. Pentru mine, un cuplu sănătos e acela în care amândoi au capacitatea să se autosusțină. Unde fiecare își aduce valoarea proprie, nu doar mâna întinsă. Sunt pro money safety, dar pentru ambele părți. Da, siguranța financiară e importantă. Dar n-ar trebui să fie niciodată o armă sau o lesă. Nu vreau un bărbat care să mă țină ca pe o prințesă, ci unul care să stea lângă mine, umăr lângă umăr, știind că amândoi putem trăi și fără să ne sufocăm reciproc sau să ne manipulăm emoțional.

Într-un cuplu adevărat, nu ar trebui să existe frica aia ascunsă: ce mă fac dacă rămân fără el/ea? Dacă o ai, înseamnă că deja e dezechilibru. Că undeva, cineva depinde prea mult. Și acolo, inevitabil, respectul moare încet.

Așa că, da eu cred în siuranță financiară în doi. În siguranță construită, nu primită. În femeia care știe să producă, nu doar să consume. În bărbatul care nu se teme de o parteneră puternică, ci o respectă pentru asta.

Pentru mine, iubirea nu înseamnă cine plătește cina, ci cine rămâne sincer când e greu… Nu înseamnă portofelul plin, ci inimile deschise. Restul, toate gențile, vacanțele și bijuteriile din lume, nu fac doi bani dacă ești prizonierul unei vieți pe care o trăiește altcineva pentru tine.

Și poate că nu-s cea mai modernă femeie, dar prefer să fiu liberă, autentică și pe picioarele mele, decât o păpușă de vitrină cu card de credit de la iubi.

Iată-mă! Sunt pregătită să îmi port și tălpile goale, libere și pline de conexiune, precum și pantoful cu toc fin.

OM