Ziua 360 – Relația de cuplu și „De ce-urile” din ea

De ceva vreme, am început să observ cât de des pun întrebarea „de ce?” în relație. De ce ai făcut asta? De ce n-ai zis nimic? De ce ai reacționat așa? Uneori, nici nu-mi dau seama cât de des o rostesc, parcă e ca un reflex, o nevoie de a înțelege, de a pătrunde sensul lucrurilor. Numai că, în iubire, nu totul trebuie disecat. Am învățat pe pielea mea că uneori „de ce-urile” pot răni mai mult decât ajută. Pentru mine, întrebarea vine dintr-un loc sincer: din dorința de a cunoaște mai bine omul de lângă mine. Dar pentru celălalt, poate suna ca o anchetă. Ca o încercare de control. Iar asta, mai ales în primele etape ale relației, poate provoca respingere. Întrebările prea multe pot fi percepute ca pe o formă de presiune emoțională. Și din această cauză, de multe ori, în loc de apropiere obținem distanță.

Psihologul american John Gottman, unul dintre cei mai respectați cercetători ai dinamicii de cuplu, a descoperit că tonul și intenția din spatele unei întrebări contează mai mult decât întrebarea în sine. Am realizat că uneori e mai sănătos să tac și să ascult. Să las faptele, gesturile și energia celuilalt să-mi spună ce se află în spatele alegerilor lui. Vorba multă, sărăcia omului – se aplică de multe ori.
Nu e nevoie să interoghez fiecare detaliu. Unele răspunsuri vin singure, cu timpul. Dar na, când stai prost cu răbdarea… Am învățat că susținerea nu înseamnă mereu „a înțelege tot”. Uneori înseamnă doar să fii acolo, să oferi încredere și spațiu.
Să nu încerci să influențezi, ci să lași lucrurile să se așeze natural. Științific vorbind, acest tip de ascultare empatică și nejudecativă crește nivelul de oxitocină, adică de hormon al atașamentului și al siguranței emoționale. În timp ce interogările constante, chiar dacă par inofensive, pot activa cortizolul, hormonul stresului. Cu alte cuvinte, liniștea poate fi uneori mai vindecătoare decât dialogul continuu. A întreba „de ce” nu e greșit. Din contră, e o dovadă de interes autentic. Dar e important să știi când întrebi și cu ce scop. Dacă o faci ca să te conectezi, să înțelegi cu blândețe poate fi un gest de iubire.
Dacă o faci ca să verifici, să controlezi, sau să confirmi o bănuială, e un pas spre distanțare. Eu mi-am propus să fiu mai atentă la ritmul întrebărilor mele. Să înlocuiesc uneori „de ce” cu „cum te simți?” sau „vrei să-mi povestești mai mult?”.
Pentru că, în esență, nu întrebările ne apropie, ci felul în care ne ascultăm răspunsurile, ori povestea din spatele stărilor și alegerilor noastre, fără măcar să fi întrebat ceva. Relația de cuplu nu este un interviu. Uneori, cea mai bună mișcare este tăcerea. Dar să tăcem mai des, atunci, și să ascultăm mai mult cu inima.

OM